Get new posts by email
octombrie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
  • 781.591

Cum l-a cunoscut Arghezi pe Caragiale

„Potrivit mărturisirilor autorilui „Cuvintelor potrivite”, într-un an, Arghezi se angajase să fie custode la o expoziţie colectivă de pictură în Bucureşti, trebuind să se transforme aproape întreaga zi în „paznicul” sălii respective.
Ion_Luca_Caragiale_-_Foto03
Într-una din zile, în sală a intrat împreună cu alţi curioşi, dar însoţit, cum obişnuia pe atunci, de mai mulţi admiratori, însuşi marele I.L. Caragiale.
Este cunoscută verva excepţională, cuvintele de duh ale celebrului dramaturg, prozator şi ziarist. Cei din jur abia aşteptau o cât de mică glumă a maestrului pentru a o savura. Iar Caragiale, cunoscând bine situaţia, nu întârzia să se transforme repede în actor, oferindu-le cu interpretarea-i de neegalat, anecdote şi expresii spirituale. Nu puţini au fost cei care, judecându-l mai târziu, găseau că îşi risipea pur şi simplu talentul în acest fel, cu o adevărată voluptate.
Mergând, deci, în ziua respectivă pe dinaintea tablourilor expuse, comentându-le, iată că de undeva s-a auzit un glas care a rostit fără nicio jenă: „N-aţi spus bine, domnule, numele pictorului. Acesta se pronunţă corect Puvis de Chavannes.” Caragiale s-a întors către cel care-l înfruntase, uimit că un tinerel oarecare îndrăznea să-o adreseze această observaţie, lui, care la unele berării făcea pariuri pe tema „care ştie să scrie mai corect în limba franceză”.
„Ia ascultă, mă, l-a apostrofat pe tinerel (care nu era altcineva decât viitorul mare poet Tudor Arghezi), ştii tu cine-s eu?”
Dar celălalt, fără să se lase deloc intimidat, a răspuns: „Nu ştiu, domnule, dar v-am atras atenţia că nu se pronunţă aşa.” „Mă, băiatule, eu sunt Caragiale”, a rostit scriitorul. „Poate”, a îngăduit băiatul. „Nu auzi? Caragiale, scriitorul, cel cu piesele de teatru!Ţ „Nu ştiu, domnule”, ridicase din umeri „paznicul”.
Înfuriat, Caragiale a plecat mai departe mai departe, după ce-i aruncase încă o privire scormonitoare, oprindu-se enervat pe la câte un tablou, însoţit de admiratorii lui.
A doua zi, fireşte, custodele expoziţiei se afla la post în sala respectivă, când l-a văzut pe Caragiale întrând repede şi îndreptându-se glonţ către el. „Mă, i s-a adresat el. Ştiam că o să te găsesc aici. Vreau doar să-mi răspunzi atât: ştiai ieri cine sunt eu, nu-i aşa?” „Aşa este, domnule Caragiale”, a răspuns băiatul zâmbind ironic.
…În acest chip a început prietenia dintre cei doi, prietenie care a ţinut mai bine de o lună. Caragiale îl lua pe băiat uneori la masă, discutau vrute şi nevrute, până când într-o zi i-a spus pe neaşteptate: „Mă, Theo, tu scrii, eu nu pot să mă înşel”! „Ce să scriu, domnule Caragiale?”, făcuse celălalt pe nedumeritul. „Mă, în capul ăsta al tău se frămîntă ceva care te înseamnă să compui”. „Nu compun nimic, domnule Caragiale”, a negat celălalt. „Ba compui! Mai bine arată-mi ce scrii fiindcă eu îţi pot fi de folos. Vezi, dacă prezinţi filele cu scrisul, pot să-ţi arăt unele lucruri pe care în meseria asta tu nu ai încă de unde să le ştii. Acum doar cauţi să le dibui”. „Domnule Caragiale, a răspuns cu hotărâre băiatul, dacă aş scrie şi n-aş ajunge prin mine însumi să cunosc acele lucruri necunoscute de care îmi vorbiţi, mă gândesc că mai bine ar fi să nu mi le spuneţi nici dumneavoastră…”

Peste o lună, viitorul Tudor Arghezi lua calea mânăstirii dispărând cu totul din lumea expoziţiilor, a cafenelelor şi a altor localuri bucureştene din epoca respectivă. S-au scurs aşa ani grei de căutări, până când într-o zi, ieşind de la mânăstire, Arghezi a poposit în gazetărie, la ziarul „Facla”, condus de N.D. Cocea. Între timp, I.L. Caragiale se mutase cu familia la Berlin, Scârbit de atitudinea nedreaptă a unor contemporani (fusese respins în două rânduri de la premiile Academiei, ise înscenase procesul cu Caion, unde fusese aprat magistral de Delavrancea etc…)
De data aceasta, folosind numele de Arghezi, marele scriitor publicase un articol plin de căldură în care-i lua apărarea lui Caragiale. Peste numai câteva zile, în ziarul „Facla” el s-a pomenit cu o lungă telegramă, în care Caragiale mulţumea afectuos autorului articolului.
După o vreme, cel care expediase telegrama respectivă a poposit în Bucureşti, exprimându-şi dorinţa, între altele, să-l cunoască pe autorul pledoariei în favoarea lui, publicata în „Facla”.
Dar anii trecuseră. Arhezi nu mai era băiatul de altădată de la expoziţie! Se schimbase şi la înfăţişare, dar în mod sigur la scris.
În clipa când Caragiale l-a văzut, după numai câteva cuvinte, deodată s-a întrerupt, izbucnind pur şi simplu: „Ia ascultă, mă, eu pe tine te cunosc foarte bine!” „Aşa e, domnule Caragiale, mă cunoaşteţi”. „Mă, tu eşti Theo, cu care luam eu masa câteodata atunci, după expoziţia aceea!” Şi fără alte cuvinte l-a prins de gât şi l-a sărutat pe ambii obraji.
„Ai văzut, mă, Theo, că aveam dreptate când îţi spuneam că tu scrii? Păi frate dragă, să cinstim cum se cuvine această întâlnire…””

Leave your vote

0 points
Upvote Downvote

Total votes: 0

Upvotes: 0

Upvotes percentage: 0.000000%

Downvotes: 0

Downvotes percentage: 0.000000%

Facebook Comments

  • 781.591

Leave a Comment

Your email address will not be published.

  • 781.591

Hey there!

Sign in

Forgot password?
Close
of

Processing files…